Microscopul ca fereastră spre sacrul invizibil. Știința poate duce la smerenie. Dar, în aceeași măsură, poate duce și la mândrie. Nu e vina cunoașterii în sine. Nu e vina celulei, nici a teoriei, nici a circuitului sinaptic. Este o alegere lăuntrică — un act de libertate. Această libertate nu se exercită în laboratoare, ci în inimă. Nu între sonde și reactivi, ci între bine și rău, puncte cardinale nevăzute, dar dăltuite în om pentru vecie. Știința orgolioasă cere, prin zbuciumul ei, propria transfigurare. Ea nu se mai poate justifica doar prin rezultate. Are nevoie de sens. De tăcere. De smerenie. Ajunsă mereu la marginea înțelegerii, ea se pleacă – nu din slăbiciune, ci din recunoaștere. Și tocmai atunci, în acest punct de luciditate absolută, microscopul se transformă în fereastră către taină. Iar celula nu mai este doar obiect de analizat, ci altar discret, închinat unei Prezențe imposibil de cuantificat. Când știința încetează să mai fie idol, poate deveni din nou slujire.
În citoplasmă, văd o lume de ceva-uri ce se închină ordinii originare, în taina unui câmp de forțe nevăzute ce mișcă cu sens totul… Citoplasma … măsura vieții văzute unde găsim însuși pulsul vieții, locul unei păci mute și precise, în care firul temporal al biologicului este țesut cu o logică interioară aproape profetică…
În citoplasmă este scris pactul dintre Divin și om, prin care acestuia din urmă i se dăruiește timpul mântuirii…
Citoplasma este cărămida de temelie a cărnii, acolo unde o vibrație tainică animă biologicul … acest soclu pe care rațiunea poate construi propria-i libertate de interacțiune cu ceilalți oameni… cu semenii … cu Cerul Însuși …
În sinea ei materialnică, citoplasma e apă, săruri, protide, lipide, glucide, anticorpi… ea e sânge, ea e limfă… Și totuși… cât de puțin vede microscopul!
Tainica Vibrație ce ne leagă de Cer … nicicând nu va putea fi văzută … ci doar trăită …
O celulă nu este doar un „sac de molecule”, este o expresie a unei armonii nepătrunse în mecanismele ei, invizibilă, în care electricitatea supremă „dansează„ ionii după o simfonie tăcută. În încercarea noastră de a înțelege viața, ne-am apropiat cu microscoape, cu sonde, cu electrozi, cu formule. Am măsurat, am perturbat, am disecat. Și am uitat. Am uitat că structura celulei nu este doar chimie, ci expresia unei Taine Originare … ceea ce filosofii numesc adesea „misterul vieții„, „mister„ generator de sens. La granița tainică dintre materie și nematerie, niciun microscop, optic sau electronic, nu poate surprinde sărutul ființial dintre vizibil și invizibil, dintre creat și Necreat.
Când privim viața prin lupa profană a laboratorului, riscăm să-i tulburăm sacralitatea. Ne-am învățat să căutăm nemurirea în replicarea ADN-ului, în prelungirea zbaterii perisabilului trup cu orice preț, în ingineria celulei ca și cum ar fi doar un mecanism.
Dar această obsesie cu eternitatea biologică e, poate, cea mai subtilă amăgire: a trăi nu înseamnă a dura într-un timp ce se va stinge la „sfârșit de veacuri„ , ci a vibra în sens originar, a rezona cu însăși Rațiunea originară … a pregusta eternitatea Luminii în cuptorul irațional al Iubirii …
Adevărata viață nu se cântărește în milivolți sau ioni de calciu. Se simte. Se trăiește. Se onorează. Știința are darul de a revela tăinuite logici universale, dar și păcatul de a ignora Tainele ce nu-i încap în eprubetă.
Poate că a sosit momentul să privim din nou celula nu ca pe o mașină, ci ca pe un microunivers în care se descarcă însăși vibrația ființei omenești!
O provocare lirico-filosofică adresată cosmologiei moderne
de Mihai Ardeleanu
E clar că haosul nu poate naște ordine, Iar Ordinea Perfecțiunii nu se reduce la un punct, Ca mai apoi Aceasta să explodeze haos, Din care să se nască amintirea punctului defunct.
Haosul nu face ordine. Niciodată!
Ni se spune că tot ce există … galaxiile, legile fizicii, simțul proporției, a apărut dintr-un haos inițial. Dar haosul, prin definiție, nu are reguli. Nu are coerență. Nu are memorie.
Cum ar putea să genereze tocmai opusul lui !?
Haosul să nască un sistem reglat cu o precizie absurd de mare !?
E ca și cum ai arunca milioane de litere în aer și ai pretinde că, din întâmplare, cad pe pământ sub forma unei enciclopedii perfecte. Oricât de multe aruncări ai face, ordinea nu se naște spontan. Nu fără un tipar. Nu fără o intenție. Nu fără o rațiune de a fi!
Perfecțiunea nu încape într-un punct
Teoria Big Bang afirmă că tot Universul era, odată, un „punct” … o singularitate de densitate infinită. Apoi a explodat.
Dar perfecțiunea, ordinea, proporția… nu pot exista în lipsa dimensiunii, a spațiului, a timpului. Un punct, fiind lipsit de extensie, nu poate conține structură. Nici echilibru. Nici sens.
A spune că perfecțiunea a fost condensată într-un punct care a explodat e ca și cum ai spune că o simfonie completă încape într-un singur sunet mut.
Explozie … ?
Dacă acel „punct” era perfecțiune, de ce a explodat?
Explozia înseamnă distrugere, fragmentare, disipare. E inversul creației.
Cum de a dus această dezintegrare la apariția unui univers echilibrat, cu constante perfect ajustate pentru viață?
Adevărul este că haosul nu explică apariția armoniei.
Ideea de haos a fost ridicată la rang de dogmă „științifică”, nu pentru că ar fi susținută de demonstrații coerente sau evidențe imuabile, ci pentru că era nevoie de o construcție impusă cu autoritate în mințile tot mai decuplate de simțul creației, tot mai lipsite de educație ontologică și spirituală.
Nu s-a avut onestitatea unui postulat declarat, așa cum ar fi fost firesc în practica științifică. Dimpotrivă, s-a evitat intenționat cuvântul „postulat”, tocmai pentru a nu-i lăsa pe oameni să vadă că se impune o credință mascată. Așa-numitul „haos primordial” nu este o descoperire științifică, ci o invenție ideologică. O narațiune menită să excludă sensul, intenția, cauza.
Nu a existat haos, ci doar o mască pusă peste ceea ce nu trebuia numit: o ordine originară coerentă și vie. Prin această tactică, s-a urmărit înlocuirea în mintea omului a Ordinii originare cu un mit modern al haosului “creator”.
Cei care au impus conceptul de haos nu au făcut-o din neînțelegere, ci din interes; pentru a smulge gândirea din rădăcinile ei ontologice și a o planta în solul moale al confuziei controlate. Haosul nu a fost începutul. A fost doar o mască peste o intenție de a șterge din om amintirea Facerii din Cartea Cărților, Biblia.
Amintirea punctului defunct
Știința modernă pretinde că poate „detecta urmele” acelui început – prin radiația cosmică, prin expansiunea galaxiilor. Dar cum poate un sistem fără timp, fără spațiu, fără structură… să lase urme? E ca și cum ai încerca să îți amintești ceva ce nu ai trăit.
Dacă Universul își „amintește” ordinea inițială, atunci acea ordine nu poate fi rezultatul unei explozii haotice, ci dovada unei surse ordonatoare anterioare.
Ceva ce nu a explodat.
Ceva ce pur și simplu… este.
Și dacă Universul nu a „început” niciodată?
Poate că e timpul să ne eliberăm de „dogma„ Big Bang-ului și să redeschidem întrebările vechi:
Dacă Ordinea nu vine din haos, de unde vine?
Dacă nu există un „început”, atunci ce este timpul?
Sigur răspunsul nu e într-o explozie, ci într-o tăcere rațională originară.
Sigur că Ordinea nu s-a născut, ci ne așteaptă să O descoperim.
Epilog …
Am scris aceste versuri pentru că am simțit o ruptură între ceea ce ne spun teoriile oficiale și ceea ce Conștiința sădită cu Adevăr refuză să accepte.
Poate că e timpul să ne gândim din nou în direcția arătată de busola conștiinței noastre și să nu mai luăm „certitudinile” științifice ca pe Sfintele Scripturi.
Să readucem întrebarea despre Adevăr și Credința în Adevăr.
Nu din haos venim, ci din Ordinea pe care O uităm în fiecare zi!
Code&Truth . Gherilă Digitală 